Matei ajunge la ușa clasei și se oprește brusc. Rucsacul lui a rămas lângă bancă. În urma lui, sala pare să-l privească prin ușa întredeschisă.
Acasă, masa goală așteaptă sub ceasul care ticăie. Matei privește caietele neatinse și șoptește: „Nu din nou.” Tică-tac, tică-tac, iar cuvintele rămân mici lângă farfuria goală.
A doua zi, Matei își înșfacă haina și pornește pe coridor. O fișă de lucru se desprinde de pe bancă și fâlfâie ca o pasăre de hârtie. El aleargă după ea, cu obrajii fierbinți și pașii repezi: fâș-fâș, trop-trop!
Fișa se lipește de podea, chiar lângă un scaun. Matei se apleacă și găsește rucsacul ascuns dedesubt. Își închide ochii o clipă; apoi îl trage afară cu un oftat lung.
Seara, Matei deschide rucsacul și împinge caietul de scriere într-o parte. Rezolvă repede exercițiile de matematică. Când creionul scârțâie peste o propoziție strâmbă, îl lasă jos și mormăie: „Nu vreau să scriu.”
Matei ia o foaie curată și desenează un plan în trei pași. Mai întâi: verific banca. Apoi: pun rucsacul lângă ușă. La urmă: încep cu matematica și scriu câte puțin.
A doua zi, înainte să plece, Matei verifică banca. De sub un manual sare o riglă uitată. Clang! Ea se lovește de podea, iar Matei râde și o ridică.
Seara, Matei pune rucsacul lângă ușă. Locul lui așteaptă acolo, gata pentru dimineață. Pe masă, exercițiile de matematică sunt terminate, iar caietul de scriere rămâne deschis.
Matei scrie o propoziție, apoi încă una. Se oprește să ascută creionul: hârșt, hârșt. Cuvintele se așază pe rând, fără să se înghesuie.
Când termină ultimul rând, Matei închide caietul. Privește planul în trei pași, acum plin de bife. Apoi stinge lumina și lasă rucsacul lângă ușă, așteptând dimineața.
